prea puţin,

dbtdvahmxdnidpnjjrcf

prea multe ,

atingeri, prea multe credinţe, prea multe înşiruiri spovedite

prea multe ,

uite acolo , prea multe forţe întunecate şi prea multe cuvinte aruncate

prea multă ,

agitaţie pentru nimic, prea multă iubire acolo unde nu trebuie şi zic …

prea multă ,

aroganţă la o gaiţă , prea multă nemulţumire celor ce nu-şi văd 

prea multă tristeţe în ochi de nerod

prea mult …

belşug celui ce nu-şi are trebuinţă , prea multă risipă celor ce nu-şi caută-n căinţă 

prea mult ,

sclipici pe limba ascuţită

prea mult deşert în iarbă, prea multă lumină într-o baltă,

prea multă ,

mizerie în vicii , prea multe obstacole în dobândirea fricii

prea multe …

strigăte-n demenţă , prea multe cărţi arse în esenţă

prea multe gânduri scrijelite de dor

prea puţine vise atinse ,

în ochi de muritor .

 

Anunțuri

spune-mi ceva …

 

letters-637182_1920

– spune-mi ceva, ce-aș putea păstra, pentru totdeauna
și n-aș putea uita nicicând …
– îți pot creea o amintire …
– vreau doar să-mi spui sau să-mi șoptești …
– de amintiri vorbești ?
– nu. dor de iubire !
– să-ți spun că am timp și-ți pot creea o constelație !
– e doar o afirmație !
– nu. îți promit, că am timp să te dezleg de tot ce-i sfânt pe acest pământ 
și-am să te duc, de subțiori colo sus tocmai în nori,
de sărutarea mea tu să nu mori, 
căci sfânt este sufletul divin de-ți cer pocalul meu cu vin
tu să îmi torni ,să-mi torni pe trup
și de îți voi fi eu mormânt, să mă îngropi 
acolo jos,
lângă al meu tei răcoros și din pământ te voi iubi și-ți voi șopti !
– șoptește-mi tu acum, lasă caldarâmul sfânt, te voi iubi și dincolo de stele 
doar lasă-mi buza ta, să o sărut și să o simt
căci în mormânt de voi trăi, nu voi simți !
– îți las pecetea peste suflet, să faci din el punte printre ani
de voi rămâne pietre moarte, tu să mă speli într-un ocean.
– nu vreau pecetea ta să-ți port, eu vreau viața ta cu tot să o trăiesc
cu tot cu lupte, bătălii
să-mi fii tată la copil
te voi iubi și dincolo de ape, 
te voi iubi și dincolo de morți
te voi iubi și dincolo de stele, dar vreau să-mi fii aici cu ele !
– nu părăsesc împărăția, și nici la oaste nu purced
dar vreau întreaga mea avere, să-mi fie inima din piept
ți-o dărui ție pe-de-ntregul, să ai tu grijă acum de ea
și-n jilțul inimii albastre să-ți călăuzească dragostea.
– spune-mi ceva, ce-aș putea păstra pentru eternitate,

și-n stația neantului, eu îți voi scrie cu pană albă, cu sânge șiroind încet
te-am iubit în astă lume, cu-al meu suflet de poet….
pe tine suflete albastru și nici idee n-ai
câte ofrande-n calea vieții, ție ți-am păstrat în van
– nu sunt în van, sunt amintiri, sunt primele tale simțiri
sunt tot ce-ți poți dori de la această viață minunată
– sunt doar un om, cu suflet cald și-n drumul meu de peste ani
te voi purta cu grijă peste tot, eu pentru tine
nu am antidot
– acum ți-am tot șoptit, o nestemată e amintirea dăruită-n astă viață
și crede-mă oricât aș vrea, mai mult decât așa ceva,
nu am să pot vreodată eu să-ți dăruiesc mai mult, 

 căci amintire suntem toți
noi cei ce dăinuim pe acest pământ

– spune-mi ceva, sunt eu amintirea ta …

te chem,

leaf-183283_1920

sunt doar o barcă pe fundul mării, transformată‑n nor,
iar apa mării mă dizolvă, toată,
un praf ce dă uitării, a lui fiinţă şi vâsla transformată‑n flori,
plutind deasupra mării în valuri sechestrate‑n zări.
sunt viaţa dintr‑o frunză de stejar,
pădurea mea fiindu‑mi loc de legământ
pentru uitarea amintirii sărutului profund.
sunt toamnă, peste lacul de cleştar,
sunt curcubeu la marginea demenţei,
sunt plină, sunt goală în acelaşi timp
sunt patima ce‑mi curge şiroaie pe picioare.
sunt forma existenţei sărutului divin,
sunt nepărtinirea orgoliului pervers,
un nesfârşit mai mare al vintrelor turbate,
un legământ ce duce spre o iubire‑n şoapte.
sunt o nălucă ascunsă‑n mintea ta, acolo‑n eternitate,
tu‑mi eşti otravă, şi‑mi curgi prin vene,
îmi eşti tumoră, un zbucium al existenţei mele.
tu‑mi eşti jăratec şi sufletul mi‑e scrum.
îmi eşti sonetul dimineţii, iar eu mă opresc acum.
cântă‑mi, tu, iubit nebun…

citeşte‑mă,

forest-fire-826145_1920

aminteşte‑ţi că nu exist decât în cealaltă lume,
părăseşte‑mi stingher agonia morbidă,
curajul sincerităţii insipid se deşiră,
iar carnea e fier, curăţată‑n oglindă.

iadul. există acolo unde nimeni nu vede,
e rece şi dulce ca mierea din stup.
să îngenunchem privirea, cu urlet de lup.
învie‑mă. muri-voi discerne.

minte‑mă. o, ce dulce chemare, ce mult îmi place să ascult,
cred că sunt cineva care are: minte, inimă şi‑un suflet plăpând.
să am un orgasm în drumul către mântuire, ce fericire!
să mori în iadul cuprins de iubire, un ultim sărut.

în pragul nebuniei divine, împărtăşirea e disperată
să ceri nemuriri, să‑i fii alocat, iar sufletul vândut la bucată.
valoarea ta nu cunoaşte margini, nici cerul, nici pământul
nu ştie.
învie‑mă, nici iadul, nici raiul nu vor fi cu mine.
citeşte‑mă, sunt nimic vândut la bucată.

muri‑voi,

graveyard-381095_1920

eu te invit gentil la o eternitate
din cupe de argil să bem pe săturate,
doar apa curgătoare prin vene să ne umble,
eu te invit, subtil, prin gândurile‑mi sumbre.

eu te invit să‑mi spui cu o durere moartă,
căci am privit pe rând, în doi, a noastră soartă,
erau la fel, îndurerate gânduri sălcii şi învechite, rigide, otrăvite…
eu te invit să‑mi dai nefericirea ta, în schimbul a ce vrei, ceva.

eu te invit să guşti din urletul divin, din vidul meu umplut
cu mir,
să‑mi sorbi din vintrele‑mi turbate,
căci de mi‑e dat să aleg între extaz şi moarte, eu aş alege, tu?
eu te invit, să‑mi dai o şoaptă cristalină, şi‑am să te ascult
ca o copilă.

eu te voi invita, la moartea‑mi rece şi frumoasă,
să mă vezi cum stau întinsă, sus pe masă,
sunt mulţumită, datorită ţie, căci am trăit cum nimeni nu
va şti.
eu te invit, cu flori, cu crizanteme, le poţi lăsa acolo,
la capul mesei mele.

solie …

letters-637253_1920

– îţi par domniţã la ananghie ?

ce eşti ? un cavaler în mantie argintie şi ai venit din umbra-ţi pãmântescã, sã îmi aduci solie ?

în ce solie sã mai cred ? cãnd vinzi la nesfãrşit nimicuri ? şi nici în calul tãu regesc nu gãsesc oşti aduse printre friguri !

– nu-mi pari nicicum ! şi nici nu te salvez. te voi lãsa în balta-ţi stãtãtoare, sã-ţi umpli visele cu flori şi cu dorinţe trecãtoare.

– aşa-i venit, cã eşti oştean în bãtãlie iţi cauţi dreptatea, şi cã iubeşti ca un orfan ce nu-şi cunoaşte soarta ?

– te-am pãcãlit, mã dau drept ceea ce nu sunt dar am crezut cã poate, doar un sãrut de pot sã-ţi fur, mã linişteam o noapte .

– ce altceva mai poţi fura ? cãnd furi destine destrãmate ? nu vezi ce laşi în urma ta ? sau poate tu nu vezi aproape ?

– ce las în urma mea, pe tine azi nu te priveşte, şi cautã ca-n viaţa ta sã vezi cin’ te iubeşte .

–  de iubit doar tu îţi încercai norocul, şi ai crezut ca un tâmpit cã o sã îţi gãseşti la mine locul !

– da am crezut ca poţi iubi, aşa un orfan ca mine. dar mã’nşelai şi-n prima zi mã-ndrãgosti de tine !

– minciuni, minciuni.  aduse ofrandã sufletului tãu hain. nu vezi cã nici o noapte întreagã nu poţi sã-ţi fii stãpân ? ce sã mai zic sã poţi iubi ? tu nu ştii ce este , şi nici mãsurã-n a vorbi nu ai cã-ţi este teama . vorba ceea’ …

– mie teamã? ce vorbeşti ? eu sunt oştean adus în calea sorţii, şi de nu crezi încearcã doar

 dã-mi un sãrut în faţa porţii !

– hai fugi şi nu te mai vãita, cã nu ai sã primeşti nimic.  doar cerşetori în faţa mea cerşind un dar nepreţuit în schimbul a nimic.

– îţi dau în schimbul iubirii tale viaţa mea , sã faci ce vrei cu ea şi-apoi îngroapã-mã în pãmânt sã-ţi fiu pe veci un legãmânt !

– nu-ţi dau iubirea mea în schimbul vieţii tale, cã voi rãmâne-n suflet cu un gol, ce este mult prea mare !

– atunci ? de ce nu vrei sã mã iubeşti ? mi-s grele vintrele-n viscere, şi-n suflet eu vãpaie port mi-s dorurile grele …

– nu pot sã-ţi dau ţie ceva, ce inima-mi plecatã este.  cãci ea iubeşte undeva şi loc pentru tine, nu mai este. nu vreau sã-ţi fac iluzii deşarte . iubeşte tu, iubeşte unde vrei, în lumea mea nu-i loc de ieftini grei !

– pe tine vreau sã te iubesc, sã-mi fii mireasã sã te înalţ în viaţa mea, ca pe-o comoarã aleasã

– nu vreau sã fiu a ta comoarã, tu chiar nu întelegi ? eu inima am dat-o toatã şi pentru tine nu mai e nimic. deci pleacã. tu te iroseşti cerşind iubiri ce nu-şi au rostul . eu pentru tine nu simt nimic. aşa cã nu vãd rostul !

– eu am sã plec, dar pentru mine tu singura iubire îmi vei rãmâne, atunci în nopţile senine eu tot la tine voi gãndi !

– tu pleacã, şi viseazã unde vrei, sã-ţi fie bine-n astã viaţã. dar lasã-mã cãci anii mei vor strãluci prin ceaţã.

– eu plec, şi-ţi las a mea solie în dar sã ai pe veci o amintire, sã-ţi aminteşti de dragostea ce-ţi port. eu pentru suflet nu am antidot.

şi a plecat un cavaler, cu mantia lui argintie, iar ea domniţa, a aşteptat dragostea ce avea sã  o învie. şi-a înviat frumos în ani, cãci dragostea nu se cerşeşte.

ea de la suflet se primeşte, dar de la cel ce te iubeşte !

 

 

Neant fecund

cemetery-395953Cât de frumos este să vezi normalitatea într‑o anomalie.
Cum o fi să vezi o plenitudine de lucruri în nimic?
Cum o fi nimicul vid şi plin cu de toate?
Cum o fi să treci prin nimic şi să faci popas pe drumul neantului? Am
oprit să privesc în sus, de unde vin, sau vin de jos? De ce neantul este adânc?
De ce neantul nu poate fi totul trăit la sublim?
Neantul să fie extazul, orgasmul când viaţa e fecundă.
Am putea vorbi de un neant fecund? Îţi vine să te arunci să prinzi aripi şi
să zbori din staţia neantului. M‑am oprit şi mi‑am dat seama că mai am
de simţit,
mai am de văzut, mai am de trăit.
Păcat să pierd nuditatea speranţei. Păcat să pierd gustul dulce al depravării.
Îmi este scârbă dacă nu le simt. Mă întorc să simt. Dincolo nu e nimic.
Neantul te ţine în braţele lui reci şi îţi sărută trupul fierbinte,
chemându‑te să fii al lui.
De ce să fiu demonul nimicului, când pot să fiu plăcerea fecundă a vieţii?
Să fii nebun, sau schizofrenic, să nu‑ţi dai seama ce pierzi, la ce renunţi
când te afunzi în normalitate, în aşa trebuie. Normalitatea celor care nu
cunosc vidul nu trăiesc şi nu simt fecunditatea pământului meu, nu simt
mângâierea dulce a vântului din staţia neantului. Nu simt limba rece şi
dulce de la îngheţata mea din mentă, iar dacă aş fi normală eu şi ei nu,
cum pot renunţa la toate astea?
Îmi place că nu sunt normală, îmi place că nu sunt tipar pe lumea lor, îmi
place că sunt lumea tiparului meu. Am scris aceste rânduri pentru cei care
mă cunosc şi pentru cei ce nu mă cunosc, dar care nu au pierdut nimic fiindcă
nu mă cunosc,
dar pot câştiga ceva cunoscându‑mă, adică nimic,
cine cunoaşte nimicul va înţelege.