ne-am,

17842025_1660475673963422_785239132_n

 

ne-am intamplat intr-un nor de ceara
din intampari nemuritoare ne-am gasit
si dintr-o mare intamplare muritoare
noi, ne-am topit asa cum ne-am iubit

ne-am intamplat in vintrele de toamna
tu, imi curgeai prin vene ca un must
eu, te-am cules de vita dulce rara
tu… m-ai lasat, sa-ti curg precum un duh

Anunțuri

inele efemere,

16667809_1580683221942668_1961164483_o

sunt un amurg, calatorind pe ape
iar intre lumi, sufletul mi-l plimb
imi ploua verde, a umede sperante
iar luna o cuprind, intr-un sarut sublim

dar cerul se intoarce, isi cheama mandra luna
din soapte efemere, ii face un inel
o vrea sa-i stea alaturi, dar ploaia verde plange
iar eu amurgul, sunt practic efemer

ingenunchez la tine, cu frunze de maslin
pe apele-mi albastre la tine ma inchin
tu luna vino, o noapte de-mi lasai
dintr-un amurg albastru, eu soare ma faceam

ea luna, nici nu auzea,
la cerul mare verde, zglobie se ducea
visand cu ochi de sanziene inele efemere
amurgul este-n zori, iar ziua nu se vede

doar cerul se inalta si peste lumi uitate
la margine de dor, cu orizonturi verzi
ea luna, isi asteapta dragostea de-o viata
sa imparateasca lumea cu stelele ceresti

Ţie … Sufletul meu albastru,

18557113_1546798648685183_1168282613652431694_n

Astă seară sunt toamna. Cărarea lungă, împrejmuită de stejari, candelabre de o parte şi de alta a străzii, doar gândurile mele sunt paşi către felinarul toamnei. O frunză îmi cade la picioare. Lumina felinarelor nu‑mi poate reda culoarea ei naturală. Dar luna o sărută, şi‑n culoarea sărutului de lună zăresc căldura primului maron roşcat. Vântul îmi flutură părul, parcă îmi spune „îmi place, este culoarea părului tău“. Da. Îi place culoarea. Frunza stătea prizonieră în palma mea, aştepta mângâierea, nimic nu o mai lipea la loc. Ridic ochii, stejarul dăinuia în faţa mea, străjer la poarta visului. Cât te iubesc, cât te ador, dar el ştie. Ştie cât de mult şi în ce fel, simte când îl ţin în braţe. Îl îmbrăţişez, cum fac în rarele ocazii, şi îi sărut trunchiul, rezistă în faţa toamnei mele. Toamna îl lasă fără haina lui frumoasă, fără rodul lui bogat. Frunza din palma mea o iau cu mine, să o am ca amintire, să‑mi aducă aminte de stejarul meu, de toamna mea. Nimic nu mă poate face să‑l uit. El este sufletul meu albastru. Doi paşi, o altă frunză cade. Nu mă aplec să o iau. Am deja frunza mea, nu fac colecţie de frunze. Stejarul mi‑a dăruit‑o pe aceasta, iar ea este invadată de sărutul lunii, nu‑mi trebuie alta. Plec mai departe, pe cărarea luminată de lună şi de felinarele negre. Ştiu că dacă azi nu‑mi dăruieşte timp, mâine o va face. Vom fi mereu acolo, acolo unde sufletul atinge gândul, transformând iubirea mea în amintiri.

– Ce‑mi dăruieşti? l‑am întrebat odată.

– Amintiri.

Aşa mi‑a răspuns. Cel mai frumos cadou, de la sufletul meu albastru, amintirile mele. Ajung la capătul cărării, mă uit în urmă şi văd tot, simt tot, o să mai merg pe acest drum, îmi place. Îmi place ce simt, mă simt împlinită. Nu poţi iubi ceva mai mult decât stejarul, stejarul sufletului meu albastru. Am în mine o părticică din el. O voi păstra mereu, va fi cu mine în inima şi‑n sufletul meu. Parte integrantă a vieţii mele. Când viaţa‑mi urcă deasupra coroanei lui, voi dăinui în amintirea rădăcinii îngropate. Îngropată într‑un colţ al amintirilor. Cel mai onorabil şi deosebit arbore.

Stejarul toamnei mele, stejarul sufletului meu albastru. Mulţumesc!