lalele,

tulips-1291681_1920

de aş primi aceste flori suave,
din ele aş face dimineţi,
le‑aş pune bine în pahare,
să fie aroma de poeţi.

din colţ de geam eu le-aş privi,
gândindu‑mă la tine,
cum se desfac şi înfloresc,
hai, vino lângă mine.

cu ape cristaline le‑am hrăni,
din roua dimineţii,
iar ochii tăi albaştri şi senini,
îmi pun acum pe tavă,
frumosul suflet al lui, lin,
noi doi,
laleaua albă.

Anunțuri

pleacã,

 

rails-253134plouã, peste luna moartã
plouã, peste ape seci
plouã, peste roua vieţii
nici nu ştii, cã te îneci

când ţi-e sufletul în lanţuri
şi-ţi omoarã gândul sacru
pune-ţi cerul la picioare
şi pãşeşte-l, tot mai tandru

nu-ţi cãlca-n picioare frica
cheamã-ţi norii tãi, sã-ţi plouã
spalã-te cu apa morţii
şi bea-ţi roua …

lasã-ţi vorbele deoparte
muritor de rând ce eşti
şi iubeşte-n astã viaţã
nu mai asculta, poveşti

pleacã, unde inima te poartã
pleacã, urmãrindu-ţi sufletul
şi gãseşte-ţi altã poartã
unde luna nu e moartã …

aici, a plouat destul … pleacã !

 

iartă…

ghost-259671_1920

m‑am săturat până la lacrimi să‑mi văd sufletul plângând,
să‑mi duc doruri peste noapte, pentru cei ce nu mai sunt,
să‑mi fac griji pentru cei care griji îşi fac doar pentru ei,
iar în drumul meu cel mare am găsit numai rebeli,
m‑am săturat pân’ la pielea‑mi scrijelită, pân’ la sânge,
să‑mi las inima povară pentru cel ce nu mă plânge,
pentru cel ce nu‑mi citeşte, pentru cel ce vorba‑i scursă
un cazan plutind în umbră, fierbând suflete la pândă
şi socot că nu se poate să‑ţi fierbi sufletul degeaba,
vino, suflet blând, acasă, stai cu mine, şi‑amandoi
vom iubi de‑acum încolo doar pe‑acei ce‑s demni de noi,
cei ce sunt de‑un har cu‑al nostru, şi iubesc fără să ceară
suflete vândute iară, fierte în cazan de ceară,
suflet drag, îmi cer iertare dacă eu te‑am necăjit,
suferinţă provocându‑ţi de la cel ce a minţit.
dar te rog să‑mi vii acasă, să fim iarăşi amândoi,
împreună, de se poate, vom trăi cu paşi domoli.
m‑am secat de mângâierea vorbelor ucigătoare
ce îmi sună în urechea vidă şi turbată care…
chiar credea în adevăruri sincere şi dureroase.
vino, suflete, acasă, căci de ei chiar nu‑mi mai pasă…
licurici şi fluturi zboară peste viaţa făr’ de aripi,
iară eu te rog, coboară, vino alături, mă‑nconjoară.

confesiuni…

winter-656206_1920
ce toamnă ruginie mi‑ai pus în suflet,
ce vară arzătoare tu mi‑ai fost,
ce iarnă primitoare în braţele‑mi de sticlă,
o primăvară dulce, în umbra mea ai fost.
ce vise, dincolo de stele?
ce doruri puse pe un piedestal?
s‑au rupt izvoarele din jerbe…
te‑am iubit ca un hamal!
tu? o, tu nu ai ştiut decât să pleci,
să închizi ochii la iubirea mea
şi‑n lunga mea cădere către tine
m‑am împiedicat de mine, simţind în ochi plecarea ta…
eu n‑am plecat, sunt amintirea ta,
sunt rugul tainic ce‑n privire
scânteie de jeratic aprindeam,
iubind şi vintrele din tine, când buzele îţi sărutam.
eşti amintirea vie, dar eu cu amintiri nu pot trăi.
tu ai murit atunci în mine,
un stârv în stană prefăcut, un dulce şi amar venin din tine
pe trupul meu fierbinte s‑a topit…

 

Neant fecund

the-witch-525958_1920
Cât de frumos este să vezi normalitatea într‑o anomalie.
Cum o fi să vezi o plenitudine de lucruri în nimic?
Cum o fi nimicul vid şi plin cu de toate?
Cum o fi să treci prin nimic şi să faci popas pe drumul neantului? Am
oprit să privesc în sus, de unde vin, sau vin de jos? De ce neantul este adânc?
De ce neantul nu poate fi totul trăit la sublim?
Neantul să fie extazul, orgasmul când viaţa e fecundă.
Am putea vorbi de un neant fecund? Îţi vine să te arunci să prinzi aripi şi
să zbori din staţia neantului. M‑am oprit şi mi‑am dat seama că mai am
de simţit,
mai am de văzut, mai am de trăit.
Păcat să pierd nuditatea speranţei. Păcat să pierd gustul dulce al depravării.
Îmi este scârbă dacă nu le simt. Mă întorc să simt. Dincolo nu e nimic.
Neantul te ţine în braţele lui reci şi îţi sărută trupul fierbinte,
chemându‑te să fii al lui.
De ce să fiu demonul nimicului, când pot să fiu plăcerea fecundă a vieţii?
Să fii nebun, sau schizofrenic, să nu‑ţi dai seama ce pierzi, la ce renunţi
când te afunzi în normalitate, în aşa trebuie. Normalitatea celor care nu
cunosc vidul nu trăiesc şi nu simt fecunditatea pământului meu, nu simt
mângâierea dulce a vântului din staţia neantului. Nu simt limba rece şi
dulce de la îngheţata mea din mentă, iar dacă aş fi normală eu şi ei nu,
cum pot renunţa la toate astea?
Îmi place că nu sunt normală, îmi place că nu sunt tipar pe lumea lor, îmi
place că sunt lumea tiparului meu. Am scris aceste rânduri pentru cei care
mă cunosc şi pentru cei ce nu mă cunosc, dar care nu au pierdut nimic fiindcă
nu mă cunosc,
dar pot câştiga ceva cunoscându‑mă, adică nimic,
cine cunoaşte nimicul va înţelege.

Timp ireparabil.

ceas
Extaz delicat. Plenitudine temporală. Eterică şi eternă clipa trecerii timpului.
Mă scufund în timp să‑l măsor. Să‑mi faci cadou o frunză de stejar
uscată şi arămie, un ceas arămiu, să pot să‑l pun pe frunză şi să măsor
ireparabilul.
Melancolia‑i distanţată. Distanţată de suflet şi încoronată în timp, unde doar
inima se poate întoarce, el fiind unicul ireversibil, dar nici atins de irevocabil.
Aş suspenda timpul, să‑l ţin legat în lanţuri, dar nici aşa nu se poate pentru
că aş schimba verticalitatea eternităţii.
Atunci nu‑mi pot ţine gândurile în frâu şi ele nu vor mai fi ale mele.
Timpul, unicul cadou, unicul cadou necondiţionat de inimă.
Sufletul condiţionează doar secunda. Plăceri extaziate produse de surâsul
primirii, primirea nu e condiţionată de nimic, primeşti din melancolia imediată
şi o tălăzuiesc nuanţat într‑o plăcere năpădită de fiorul orgasmului
intelectual.
Mă hrănesc cu el.
Nevoia de timp pur, şi nu din instinct, dar doar din frica de a nu‑mi recunoaşte
groaza de realitate. Satisfacerea dorinţei de a simţi, de a simţi
dorul după alt eu.
Nostalgia după simţuri.
Totdeauna ne reîntoarcem, nemulţumiţi, şi ne abandonăm nouă înşine.
Triumful principiului personal păleşte şi în fata timpului.
Odată consumat, eternitatea îţi înfige fierul încins în gânduri şi le vei avea
pentru totdeauna. Vor fi plăcerile avute, cerute, trăite, consumate în timp.
Deci timpul‑stăpân peste mine, peste tine, peste noi.
Timpul, singura formă de graţie a vieţii.
Tot el ne sfârşeşte şi tot el ne aduce viaţa.
Mă‑nclin,
Din respect pentru timp.

Gândul, Inima şi Creierul

moon-165487_1920
Mă uit la tine, parcă te cunosc de ieri, dar clipesc şi‑mi dau seama că te
cunosc de‑o viaţă. Un zâmbet mi se strecoară pe chip şi‑mi spune că iar îmi
fug gândurile.
Gândul meu care ar trebui pedepsit.
Nu se astâmpără o clipă, colindă şi caută viziuni şi înţelesuri.
Gândul meu s‑a dus în vizită la inima mea şi au vorbit împreună, vrând
să înşele creierul şi să nu mai fie prieteni cu el.
Creierul s‑a supărat, atunci a lăsat gândul şi inima să facă ce vor.
Gândul a plecat către ochii ce îi iubea, şi căutându‑i a dat peste un copac,
s‑a oprit puţin, l‑a luat în braţe. Inima copacului bătea puternic.
Ce emoţii, ce simţiri, ce trăiri! Gândul şi‑a adus aminte de prietena lui,
inima. S‑a gândit să o cheme şi pe ea să simtă ca el.
Dintr‑un gând, inima a fost lângă ei. Arborele, la îmbrăţişarea inimii,
simte cum i se scurge toată seva, cum crengile lui îi zboară către cer, cum e
liber şi pluteşte.
Frunzele lui erau ca nişte fulgi. Dar inima se desprinsese. Gândul, şi el.
Arborele rămâne împietrit, stană. Rădăcina strângea pământul, iar pământul
se făcea clei, iar el simţea cum se îneacă.
Se sufoca, inima îi bătea din ce în ce mai tare, crengile lui cădeau într‑o
încrucişare cu aerul.
Atunci inima îi spuse… Dragul meu arbore, tu eşti statornic, eu şi gândul
suntem dăruiţi unor ochi senini, din când în când vom veni la tine. Vom veni
să‑ţi dăm iubirea noastră, dar dragostea o avem dată deja.
Dragostea a fost şi rămâne lângă noi şi prietenul nostru, creierul.
Şi au plecat împreună, gândul şi inima.
Au călătorit şi au văzut destui arbori, dar niciunul nu avea seninătatea pe
care ei şi‑o doreau. Nu erau deosebiţi, cum urma să afle.
Într‑o zi, în drumul lor, au întâlnit un arbore. Era arborele senin şi deosebit.
Gândul s‑a apropiat uşor, inima nu. Gândul a mângâiat o ramură. Hm, a
simţit un fior, o tresărire, o căldură sufletească.
A întins privirea să îl ia în braţe şi atunci arborele a coborât o creangă şi a
strâns gândul lângă tulpina lui.
În sufletul gândului a pătruns un fior, un fior ce va rămâne pe veci.
Inima a simţit şi ea, dar mai cu teamă: se apropie, îi este frică, nu vrea să
sufere. Atingerea delicată a gândului a făcut inima să tresară, iar în
momentul când gândul şi inima împreună au înlănţuit arborele cu braţele lor,
arborele a spus…
„Mi‑e frică de necunoscut, mi‑e frică de impulsivitate, mi‑e frică de prea
mult, mi‑e frică, că nu o să mai scap.“
Gândul i‑a mărturisit: „Eu voi fi cu tine toată viaţa ta, inima şi ea la fel,
un loc din ea va rămâne, vom fi cu sufletul la tine şi nu trebuie să‑ţi fie
frică. Vrem să te iubim liber, vom sta atâta timp cât ne permiţi.“
Arborele a fost de acord. Simţea că e liber, că frunzele lui sunt primăveri
pentru totdeauna. Inima arborelui şi inima gândului erau la fel, simţeau la
fel. Iar rădăcina lui se împământenise şi mai puternic în casa lui unde‑şi
avea locul.
S‑au ascuns în crengile lui duioase şi şi‑au făcut culcuş printre ramuri.
Au fost împreună şi pe viscol, şi pe ploaie, chiar şi‑n aprigă căldură gândul
i‑a ţinut adăpost arborelui.
Dar într‑o zi gândul şi‑a adus aminte de celălalt arbore şi a vrut să plece.
Inima şi ea la fel. Atunci au hotărât să se împartă şi să facă jumătăţi de
măsură. Inima a hotărât „nu mă împart, doar tu, gandule, te poţi împărţi.“
Arborele a zis că o să îi aştepte, căci au zis că iubesc liberi. Şi au plecat.
Întorşi la celălalt arbore, s‑au bucurat. Au simţit siguranţa şi eleganţa lui,
dragostea eternă, frumuseţea sufletului. S‑au iubit şi au fost fericiţi, dar
el, arborele, trebuia să plece. Pământul din rădăcina lui vorbea altă limbă,
iar creierul îi dicta să plece.
„O să mă întorc. Curând, dar aveţi cu voi dragostea mea.“
Şi atunci cei doi prieteni s‑au întors la arborele senin şi deosebit.
Gândul l‑a văzut primul, dar inima tremura. L‑a luat în braţe să‑l păstreze
în gând pentru totdeauna.
Trunchiul lui le simţea răsuflarea, inima se topea pe trunchi şi se scurgea în
şiroaie de vise. Gândul s‑a agăţat într‑o ramură, culcuşul lui. Voi sta aici
mereu, voi dăinui în gând şi‑n gânduri.
Vom rămâne cât ne permiţi.
Arborele senin le‑a permis şi le‑a dăruit perioade de timp sublim, preţioase,
minute trăite într‑o plenitudine de senzaţii. Aveau cu ei anotimpurile, iar
în fiecare anotimp arborele le dăruia altceva. Primăvara le dăruia seninătate,
vara le dăruia căldură, toamna le dăruia bogăţie, iar iarna le dăruia
prosperitate.
Pentru inimă, pentru suflet, pentru gânduri şi vise.
Inima şi gândul au trăit ceea ce nu au simţit niciodată: dorinţe împlinite,
suflet dăruit, lacrimi de fericire. Linişte sufletească şi împlinire. Trăiau şi
iubeau tot ce aveau.
Dar merita. Merita fiecare secundă, trăită.
Noi vom iubi atâta timp cât ne permite, cât ne permite timpul.